Dupa aproape doua saptamâni de cosmar, Bistretul incearca sa revina la viata. Inca speriati de toate prin câte au trecut, inca nesiguri de ce ii asteapta, oamenii fac eforturi disperate sa-si continue traiul de acolo de unde Dunarea nemiloasa l-a oprit.
Incep sa-si vada incet de ale vietii. Cei care au plecat pribegi pe la rude au venit acasa si asteapta sa vada daca-i mai paste vreo primejdie. Numai când vor fi siguri ca furia Dunarii s-a potolit, numai atunci si-or aduce lucrurile inapoi, sa le rânduiasca asa cum au fost. Ceilalti, care n-au vrut cu nici un chip sa-si paraseasca gospodariile, isi vad de grijile dintotdeauna: de animale, de pasari, de lucrurile casei, de ei. Spaima nu le-a pierit din suflete insa. Când au câte un ragaz, ies pe la porti, in ulite, sa-si spuna infricosarea. Doar asta parca-i mai linisteste – sa stie unul de altul, sa stie ca nu lupta singuri cu durerea.
Frica e aici
In prima ulita de lânga primarie iesi, cu mic, cu mare, tot neamul lui Bairam. Vopsesc poarta.
„Pai daca inainte de Paste n-am putut, ca era apele?! Acu’ luai o cutie de vapsea, s-o dau pe tabla asta, c-a ruginit“, lua cuvântul Dobrica Bairam, capul familiei. Lânga el, pirandele si copiii dau o mâna de ajutor. „Asta-i Aurica, muierea, uite-o colo pe noru-mea, Zânca, de-l tine pe Florea. Leana, Tatiana, Florica si puradeii – cu totii suntem vreo cin’spe. Câti ne vezi, doamna, toti am fost pe dig. De-aci n-am plecat, ca era nevoie de oameni sa salveze! Am carat saci, am muncit cot la cot cu românii! Ca si ei au case aci, da’ si noi. Ca traim laolalta si altfel nu se poate“.
Bairam isi intrerupse cuvântarea solemna cât sa mai dea vreo doua pensule pe poarta. Relua:
„Am fost si la Plosca, sa impartim mâncare la sinistratii de era acolo. Foamea e grea, doamna, noi stim, ca suntem tigani costorari! Si de Paste n-am mâncat, n-am baut, am muncit sa nu ne inecam casele in apa. Mare lucru n-avem – nici animale, nici pamânt. Da’ aci e locu’ nostru, casa cu fomeile si copiii. Trebuie sa ne revenim, saru’ mâna, cu Dumnezeu. Mai vopsim, mai maturam – ce face omul la casa lui. Frica e aci. Iar de-o fi sa vina iar apa, ce sa fac? Pun calul la caruta si ne ducem mai la padure“. Dobrica tacu. Isi sumese mâneca, inmuie pensula in vopseaua albastra si trecu la treaba. Lânga el, pirandele si puradeii sarira in ajutor.
„Altu-i prapadu’“
Agapia Stanciu n-a plecat nici ea din Bistret. Aci s-a maritat a doua oara, aici are copiii. De apa nu s-a speriat. Si nici nu are de gând, orice ar fi. Acum iesi la poarta sa vada care a mai ramas prin sat, ca ea: „Primul barbat mi-a murit pe front, de m-a lasat vaduva la 17 ani. Al doilea a stat si el in razboi trei ani. Alea spaime, muica, nu ape! S-a mai umflat ea Dunarea si altadata, de ajunsese pâna colo, la casa aia din vale. Drept e ca nu ca acuma, da’ ce sa fi facut? Sa plec de la casa mea? Si unde? Pai mai apuc eu sa fac alta casa, la 83 de ani impliniti?“. Batrâna isi puse mâna streasina la ochi si privi in lungul drumului. Doi-trei oameni si o femeie la o rascruce. In rest, liniste.
„M-am invatat cu greutatile, ca de-aia mi le-a dat Dumnezeu. Daca El vrea, ma ia si de aci, din poarta, si de la oras. Când au venit astia sa ne puna in masini sa plecam m-am urcat in paier. Am zis ca nu ma dau jos decât cu funia! Si uite ca sunt tot aci. Apa n-a facut necaz. Altu-i prapadu’: ne-a luat bucatele, mor vitele de foame“. Batrâna ofta, cu ochii la drum si la ce a mai ramas pe el.
Când cânta chiormaliul vine apa
Din Ulita Morii, in capat, incepe Dunarea. Sfârtecate pe din doua de ape, gradinile oamenilor mustesc a broaste.
„Când am venit alaltaieri de la Bailesti, de la copil, apa era la coltul gardului. Acum gradina e luata toata. Mazarea, saracuta, a murit, cartofii la fel. Si vaca mi-a fost bolnava de la iarba asta inmuiata. Abia am legat-o cu tarâte“. Rezemata de gardul gradinii, Nela Dobre nu-si mai putu tine plânsul. Langa ea, nea Pana scormoneste cu bastonul praful drumului. El nu are de ce se plânge. Vaduv, cu copiii mutati de mult la oras, batrânul s-a invatat sa piarda mereu câte ceva in viata.
„De noi tot nu e rau“, zise moale. „Mai rau de altii, cum sunt la Rast. Acolo au ce sa plânga, ca le-a luat tot Dunarea. Si in tot globul pamântesc – ati vazut si voi la televizor – s-au pornit ploi si ninsori, si inundatii. Asa ca nu mai plânge de pomana, ca la noi e inca bine. Bistretul n-a cazut“.
„Da’ n-auzirati azi-noapte chiormaliul cum cânta?“ Târându-si picioarele dupa baston, Maria Bufu se apropie de oameni. „Lighioana aia de apa. Când cânta, cica vine apa. Saptamâna trecuta a urlat mereu. Dup-aia a tacut. De ieri, iar. Ce-o fi, Doamne, ca ma-nchin zi si noapte sa se opreasca raul asta, sa ne lase sa traim“.
„Pai da, Marie, ca dadu inchinatu-n tine acu’, când ai nevoie. Pân-acu’ ce-ai pazit? Ca asa suntem noi, oamenii, nu stim de Dumnezeu când ne e bine. Ca lu’ ala i-a dat mai mult pamânt, ca aluia i s-a maritat fata cu ministru, ca una, ca alta, numai asa gândeam inainte. Ce Dumnezeu, care, unde? Acu’, când v-ajunsa apa la os, ia si inchinati-va! Ca va procopsiti!“ Suparat, nea Pana se ridica de pe bancuta. O lua incet spre casa. Din partea lui, ce-o vrea! Tot e singur…
